Un alt articol despre Happy Valentine's Day...

Bărbatul se aseamănă unui vin bun. La început e neprelucrat, asemenea strugurilor şi este treaba unei femei să-l pistoneze şi să-l ţină la întuneric până ce ajunge la maturitate şi ar fi plăcut pentru ea la cină..









     Abordarea unei femei implică riscuri foarte mari, iar majoritatea bărbaţilor au egouri extrem de fragile, din punctul lor de vedere respingerea reprezentând un eşec personal. Dacă este refuzat de o femeie, un bărbat se poate simţi zdrobit. Cu toate acestea, bărbaţii trebuie să se confrunte frecvent cu astfel de forme de respingere, şi experienţa nu îi ajută a depăşi mai lesne refuzul.

 Din această cauză, celor mai mulţi bărbaţi le-ar face plăcere ca femeia să facă primul pas. ( asta însemnând de la subtilităţi până a spune direct, o pistă aici care poate avea şi dezavantaje pentru ea)

  Pentru majoritatea bărbaţilor este greu să rostească cuvântul ,,te iubesc".

  Există şi un clasament al întrebărilor- cele mai proaste adresate bărbaţilor:

 

1. La ce te gândeşti?

Opţiuni:  varianta pentru urechile ei (apoi pt sex): Pur şi simplu mă gândeam la cât de minunată, caldă, grijulie eşti tu draga mea!

varianta lui adevărată: la nimic (fotbal, starletă porno din filmul de aseară, bani, etc)

2. Mă iubeşti? (cea mai tâmpită întrebare)

  Opţiuni: varianta pentru ea : Da! Sunt înnebunit după tine!

varianta lui adevărată: Sigur.....acum putem face sex?

                                     Cine, eu?

                                     Sunt soţul......asta îmi este meseria.

3. Ţi se pare că m-am îngrăşat?

Opţiuni: varianta pentru ea: Sigur că nu! Arăţi perfect!

varianta lui adevărată: Prin comparaţie cu....?

                                    Eşti mai apetisantă plinuţă

                                    Am văzut şi altele mai grase de atât!

                                    Rupi cantaruuuuullll! dă-te jos!

4. Crezi că tipa aia e mai drăguţă decât mine?

Opţiuni: varianta pentru ea: Binenteles că nu!

varianta lui adevărată: Defineşte cuvântul ,,drăguţă,,!






Important e să găsiţi echilibru şi entuziasm în jocul amorului, având în vedere că mâine e Valentine's Day vă urez ........hmm m-am blocat, ce aş putea ura?

pentru domni: mult , mult muuullllt sex din partea partenerei şi o bere cadou

pentru doamne: flori, cină în oraş, complimente, afecţiune, mangaieri......com'on girls: Sex!

Femei încarcerate – adevăr şi adevăruri (fragment de studiu – I

Odilon Redon-Flacara (Zeita focului)

Prea femeie/ deloc femeie
În asociere cu detenţia politică, identitatea de gen suferă două modificări majore: ea este fie accentuată, expusă ca o literă stacojie, fie complet ştearsă, redusă la amorf. În primul caz, identitatea feminină este utilizată ca mijloc suplimentar de tortură, căpătând statut de unealtă de coerciţie. Detenţia pune în evidenţă aşa-numitele „condiţionări de gen”: în închisoarea politică, problemele fiziologiei feminine (menstruaţia, sarcina, naşterea sau lăuzia) ajung obstacole insurmontabile, iar specificitatea lor de gen le recomandă torţionarilor zeloşi. Supravieţuitoare ale detenţiei politice comuniste din România susţin că – în aceleaşi condiţii de carceră – este mai greu pentru femei decât pentru bărbaţi să-şi lase copiii acasă sau să nu se poată ocupa de muncile casnice obişnuite. Experienţe particulare precum iubirea homosexuală, rata crescută a abuzurilor sexuale ale gardienilor de ambe sexe pot funcţiona de asemenea drept agenţi de delimitare ai specificităţii detenţiei politice feminine. Pe de altă parte, aceeaşi detenţie poate conduce la ştergerea specificului de gen. Încarcerarea abuzivă este completată de o serie de atacuri menite să depersonalizeze şi să dezumanizeze, indiferent dacă victima este femeie sau bărbat. Este limpede că această a doua valenţă a transformării în deţinut – respectiv ştergerea specificului de gen sub presiunea metodelor de tortură dezumanizantă – prevalează, de vreme ce detenţia politică nu pedepseşte femeile pentru că sunt femei, ci pentru că sunt indivizi umani potenţial căutători de libertate. Cu toate acestea, faptul că – odată deţinute în închisorile politice comuniste – femeile întâlnesc obstacole care lipsesc din experienţa carcerală masculină transformă detenţia politică într-un fenomen care merită atenţia studiilor de gen.
Mărturiile supravieţuitoarelor închisorilor politice din România îmbracă două forme: fie sunt scrise retrospectiv de către înseşi victimele (v. Lena Constante despre anii săi de închisoare sau Aniţa Nandriş-Cudla despre anii deportării în Siberia), fie sunt povestite de către victime, dar înregistrate de către un agent secund (v. cazul mărturiilor Elisabetei Rizea sau Lucreţiei Jurj).
Amintirea şi refuzul vederii
 Anumite aspecte tehnice trebuie luate în calcul: în primul rând, fără excepţii, întreaga literatură a detenţiei, menţionată mai sus, este retrospectivă. Cel mai important agent narativ este, în toate aceste cazuri, amintirea. De aceea, indiferent cât de dureroase sau de atroce sunt amintirile, mărturiile pun în evidenţă o separaţie clară de momentul încarcerării, ca şi cum practica textuală ar crea o zonă-tampon între identitatea victimei torturate şi identitatea martorului care povesteşte, o delimitare absolut necesară între experienţa directă şi confesiunea ei subiectivă. Strategii narative precum anticiparea (rolului unei anumite persoane într-o anumită defăşurare de evenimente), retrospecţia (unor întâmplări din trecut în lumina unei aserţiuni etice sau general umane recente), izbucnirile emotive (vaietele sau plânsul – mai ales în mărturiile orale) funcţionează drept marcatori de distanţă şi fac posibilă rememorarea, iar apoi istorisirea. Încă o dată, în cazul victimelor Gulagului care au reuşit să-şi spună istoria, violenţa şi moartea sunt amânate şi obstaculate, precum şi conţinute psihologic de către victime, prin intermediul acţiunii textuale, al reproducerii oribilului adevăr. O dată în plus, istorisirea intervine în procesul vindecării interioare.
În al doilea rând, are loc o alterare vizibilă a structurii memorialistice obişnuite: majoritatea scrierilor memorialistice – s-a observat – se bazează fundamental pe percepţiile vizuale: corpuri, forme, culori, nuanţe, lumini şi umbre, obiecte şi portrete – acestea sunt rememorate cele dintâi şi cu maxima claritate. Atipic, amintirile din detenţie par să renunţe cu totul la vedere, scriind o cronică a orbilor sau, dacă luăm în calcul interdicţia de a vorbi, o cronică a orbilor muţi, dacă nu chiar una a mutilaţilor: „nu le pot înghiţi. nici măcar nu le pot vedea. Ochii îmi sunt închişi. sub pleoape numai întuneric. Nu mai îmi simt braţele. Nu mai îmi simt picioarele. Mă dizolv…” (Constante 1992:5). Reduse de către agresorii lor la statutul de entităţi subumane, victimele închisorilor politice îşi duc viaţa carcerală bazându-se aproape în exclusivitate pe simţurile alternative: complet închise către lumea exterioară, ele comută pe un alt regim de existenţă, unul thanatic, subpământean, unde pipăitul şi mirosul se dovedesc a fi modalităţile cele mai potrivite de cunoaştere a celulei, iar auzul o adevărată cheie a supravieţuirii: „de la sine, urechile mi se adaptaseră la noua lor funcţie. Nu mă bizuiam decât pe atenţia lor încordată pentru a vedea pe paznicul şef, aşezat pe scaunul lui.” (Constante 1992:35) De asemenea, în locul vorbirii obişnuite, victimele dezvoltă o vorbire ascunsă, inscripţionată mnemotic, care le permite să compună şi să conserve perfect în memorie poveşti, poezii, rugăciuni şi cântece până la revenirea – cât de probabilă? – a simţurilor la funcţionarea lor obişnuită. Această modificare specială a simţurilor explică rememorarea atât de precisă a anilor de detenţie, cu detaliile şi întâmplările unei zile anume, cu diferenţele dintre anii de închisoare, cu oamenii (fie ei deţinuţi sau gardieni) pe care i-au cunoscut sau cu vorbele memorabile care le-au punctat tăcerea carcerală.


Bibliografie:
1992. Constante, Lena. Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. În versiunea românească a autoarei, Bucureşti: Humanitas
1993. Constante, Lena. Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române
1991. Nandriş-Cudla, Aniţa. 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti: Humanitas
1993. Nicolau, Irina and Niţu, Theodor (eds.). Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, consemnată şi editată, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti: Humanitas
2002. Jurju, Cornel and Budeancă, Cosmin (eds.). “Suferinţa nu se dă la fraţi”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj: Editura Dacia, seria “Remember. Literatură şi totalitarism”