Un strop de alint

Într-aşa o noapte, când cerul îşi plânge remuşcările, ce nevoie ar împinge un suflet să rătăcească pe drum, la margine de lume? De ce s-ar prelinge ca o umbră pe la poarta mea, fredonând acelaşi cântec trist pe care l-am făcut refren la insomnia care mă bântuie? Fără vorbe, murmurând uşor, ca o şoaptă a întunericului, a scuturat în ochiul de lumină un trandafir. Întâi s-au scurs picăturile de ploaie cuprinse de petale stacojii într-o tandră îmbrăţişare, apoi petalele s-au desprins una câte una ca lacrimile ultimei iubiri şi s-au culcat cuminţi în singura pată de lumină. Melodia curgea odată cu ploaia, odată cu petalele, odată cu lacrimi neplânse în inima mea; îmi mângâia tristeţi… melodia, ori poate petalele, ori cel care, venit din memoria sentimentelor, le adusese pe toate…  Fulgerele argintii spintecă cerul asemenea unor războinici care, cu ale lor săbii lustruite şi ascuţite, despică un arbore gigant. Culorile norilor se modifica atât de repede, oferind un adevărat spectacol de culoare: bleu, alb, gri-cenuşiu, gri întunecat. Sunetele metalice se aud răsunător, încât eşti tentat să îţi pui mâna la urechi, ba chiar ţi-ai dori să îţi face dopuri cu degetele, să îţi protejezi timpanul.

Ca şi cum o stropitoare stă deasupra capetelor noastre, începe să plouă. Picături mari de ploaie, ca nişte lacrimi de crocodil supărat – curg şi spălă coroanele arborilor şi stâncile şi dealurile şi lovesc cu putere plantele. Firele de iarbă se îndoaie până la pământ, parcă făcând mătănii, cerandu-şi iertare că au îndrăznit să ţină capul semeţ în faţa razelor de soare.
Ies în ploaie să cânt şi să fiu mângâiată, spălată de dor, de amintiri şi de dureri. E o ploaie dulce şi caldă, de vară. Miroase atât de frumos, a iasomie şi căpşuni, un amalgam de arome speciale, un buchet ales, unele nu le poţi identifica.
Încep să plâng. Pieptul îmi tresăltă ca şi cum inima nu ar mai avea loc, nu vrea să mai stea acolo, între cei doi plămâni plini cu aer, dar şi cu amintiri de fum şi parfum bărbătesc. Lacrimile sărate şi dure, le simt ca un fir subţire de aluminiu care îmi sapă şanţuri fine în pielea obrajilor sfrijiţi de neiubire şi nesomn.

Întind mâinile în ploaie, cerând iertare pentru îndrăzneala de a cere iubire. Câtă iubire să mi se ofere? Şi pentru ce? Ce să fac cu ea? Cui să o dăruiesc. Parcă nu mă mai satur. Sunt o nimfomană de iubire. Nu-mi mai ajunge frumosul, arta, copilăria şi poveştile pe care le pot scrie chiar eu.
O picătură de ploaie, în formă de inimă, se opreşte în palma mea rece – de parcă sângele a părăsit demult venele şi arterele -, sare zglobie şi îmi cere se mă joc cu ea.
-Pot fi modelată în ce vrei tu. Îndrăzneşte să visezi, fii curajoasă!
O strâng uşor cu două degete şi se transforma într-o căpşună coaptă, parfumată şi extrem de vie. Zâmbesc.





O mângâi uşor şi se transforma într-un peste auriu, cu solzi subţiri şi flexibili, care îmi face cu ochiul şi îmi spune;
-Nu fi tristă, sufletul tău e obosit şi are nevoie de linişte şi somn, dar vei fi cea mai frumoasă prinţesă de la balul din Palatul de Cleştar, dat în cinstea zile tale de naştere.      
     ,,Între iarbă şi soare nu am mai văzut decât sufletul său că o chemare , asemeni cântecului alb ce se naşte dimineaţa pe buzele trandafirilor. Mi-am privit mâinile ce-mi tremurau de atâta înfiorare şi am simţit că-n palme am inima lui ca o petală de crin pe care un zâmbet de copil a aprins nesfârşiţe curcubee de sărbătoare.”