Amorul propriu

 Am fost cuprinsă de valul istoriei încât am început să citesc cartea cu interes și nu doar pentru a mai adăuga cutiei mele ceva ..inteligență. Am descoperit asocieri și ramuri care conduc spre o lume a amorului propriu. Natura acestui amor-propriu și a Eu-lui uman este să nu se iubească decât pe sine și să nu se ia în considerare decât pe sine.


Dar ce va face?
    Nu va putea împiedica acel obiect pe care-l iubește să fie plin de defecte și de josnicii, îl vrea mare și el este mic. Vrea să fie fericit se se vede nefericit, vrea să fie perfect și se vede plin de imperfecțiuni, vrea să fie obiectul iubirii și al respectului oamenilor dar nu capătă decât disprețul lor.

 
       Această încurcătură în care se află Eul sau o nedreaptă pasiune : o ură puternică împotriva acestui adevăr care îl copleșește și îl convinge de defectele sale. Ar dori să-l nimicească și neputându-l distruge în sinea lui, îl distruge, pe cât se poate, în cunoașterea lui și în cunoașterea celorlalți. Adică depune toate eforturile pentru a-și ascunde defectele, atât față de alții cât și față de sine și nu suportă să-i fie arătate și nici să-i fie dezvăluite de alții.

        Aversiunea față de adevăr are intensități diferite, dar putem spune că ea există în noi, în toți, într-o anumită măsură, pentru că este inseparabilă de amorul-propriu. Lecturile lui Pascal ne atrag atenția că cu cât urcăm mai sus pe treapta demnităților cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr, pentru că oamenii se tem să-i rănească pe cei a căror afecțiune le este utilă și a căror aversiune este periculoasă. Omul nu este decât o mască, o minciună, ipocrizie și în sine și pentru ceilalți. Nu vrea să i se spună adevărul.

 Rămâne Orgoliul.