joi, 7 martie 2013

Creativitatea în slujba fericirii


      Oamenii ca şi oile, au mai degrabă tendinţa de a se lua unul după altul, de a se integra în mulţime, fără măcar să se ştie sau să se întrebe încotro se îndreaptă aceasta. Dacă aşa fac ceilalţi, înseamnă că trebuie să îi urmăm, să facem ca ei, să trăim ca ei. Şi aşa ne includem în pluton, îl urmărim, adăpostiţi, la umbra vecinului aflat în faţă şi a celorlalţi. Trăim la adăpost de intemperii, sperând că nu vom fi loviţi de traznet. Lucru de mirare, chiar aceasta reuşeşte , adesea, să scoată la suprafaţă adevăratele noastre resurse, inestimabilele noastre bogăţii ascunse de reţineri şi de convenienţe.




 Elementul declanşator trebuie adesea să aibă o forţă puternică pentru a reuşi să desfacă lăcatul ruginit care  ne-a ţinut atâta timp prizonieri. Eu nici acum nu pot să îmi dau seamă exact dacă am deschis sau nu lăcatul dar de un singur lucru sunt sigură: iau singură decizile!



 Oamenii au nevoie de greşeli şi accidente ca să înţeleagă adevăratul sens al vieţii?  Să înţeleagă cu adevărat sensul profund al fiecărei clipe, forţă, magia fiecărei zile. Astfel nu numai că s-ar apropia de fericire , dar şi ar începe să perceapă propria lor realitate ( fiecare are realitatea lui, asta a zis-o o doamnă profesoară) , propria lor existenţă şi propria lor valoare.

  Cu cât suntem noi înşine, cu cât creăm mai mult, cu atât suntem mai fericiţi.







Viaţa noastră este o creaţie şi noi suntem meşterii, artiştii, artizanii ei. Noi suntem cei care o făurim, o sculptăm, o pictăm, zi de zi. Comportamentul nici unei femei, nici unui bărbat nu ar trebui să fie dictat de altcineva, oricine ar fi acesta. Cine a pornit în căutarea fericirii nu ar trebui să accepte nici o formă de aservire (supunere) , sub falsul pretext al iubirii, unii manipulatori şireţi reuşesc deseori să se joace cu viaţa celorlalţi, transformandu-i în marionete fără suflet. Nu trebuie să avem încredere în această iubire "geloasă" şi cel mai adesea înşelătoare. Această "iubire" distructivă lasă urme adânci şi de durată, care acţionează asupra amorului propriu ca un căluş (îl pui în gură, îl ai! şi tra lalala!!!)








  O persoană creativă refuză să îşi contemple problemele şi să se complacă în grijile sale ( şi aici fac şi o referire la mulţimea care mă întreabă mereu: cum pot? cum am timp? cum îmi fac timp?)

 Chiar dacă are parte şi de episoade întunecate, mai grele, omul creativ le depăşeşte uşor, cu multă forţă, îmi amintesc cel puţin cum am depăşit eu câteva probleme, unele chiar grele, grave, rămânând puternică şi cu poftă de viaţă.

 Omul nu trebuie să se de-a bătut, el trebuie să se strecoare prin mulţime, să deschidă porţi, să caute soluţii, să le inventeze dacă nu are! şi să le apere cu ultimele puteri.....

Nu vă mai păstraţi ideile doar pentru voi, dacă nu va veţi grăbi să le realizaţi se poate ca altcineva să vi-o ia înainte şi atunci veţi fi copleşiţi de regrete, nu de fericire.

Acum la finalul articolului aş vrea ca următoarea întrebare să nu fie: ce ştie aceasta de fericire? ci practic să aplicaţi ce aţi citit....ÎMPĂRTĂŞITUl IDEILOR! e doar o idee de FERICIRE





un link :) funny http://www.youtube.com/watch?v=XuAfIWRFdyE

sâmbătă, 2 martie 2013

Nimeni nu e perfect!



Este o vorbă: Doamne dă-mi seninătatea de-a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. Curajul de-a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de-a face deosebire între ele.
Acest articol îl scriu din cauza unui reper pe care l-am prins în fugă şi pentru a bătători  calea unui om care mereu a fost onest şi deschis cu mine, cumnatul meu...


 Să te cunoşti şi să te accepţi aşa cum eşti, în loc să încerci să atingi vreun nivel nerealist de perfecţiune, este esenţial pentru a dobândi sănătatea mentală şi satisfacţia senină. E timpul să înfrunţi adevărul rece şi dur, perfecţiunea nu există pe lumea asta. De fapt, acest adevăr poate fi o uşurare, deoarece fără nevoia de-a atinge perfecţiunea, viaţa este mai uşoară şi mai plăcută. Cu siguranţă că nu îţi va fi dor de toate speranţele nerealiste pe care ţi le pui în tine însuţi, care de fapt nu pot fi îndeplinite de simpli muritori ca mine şi ca tine şi care se vor mistui fără urmă, aşa cum ar trebui să se întâmple.



  Adevărul este că nu  te vei descotorosi sau nu te vei vindeca niciodată de aspectele neplăcute sau imperfecte ale vieţii. Şi e totodată timpul să recunoşti că nici nu te vei lăsa de aspectele imperfecte ale personalităţii tale. Nu e nicio ruşine în asta şi nu ai de ce să te simţi stânjenit..Imperfecţiunea noastră e ceea ce ne face să fim aşa cum suntem şi ne conferă simţul unicităţii.

   Când te accepţi pe tine şi te confrunţi cu neajunsurile tale nu te fac mai puţin satisfăcut sau mai puţin împăcat, dimpotrivă, acest nivel de conștiință de sine te va face mai fericit.

 Eu cel puţin tind să cred că părinţii au partea lor de vină la un om nefericit şi care nu conştientizează laturile sale pozitive.






O alegere distructivă pe care o poţi face ca părinte , aceea este să îţi modelezi sau să îţi motivezi copiii spunandu-le că nu sunt îndeajuns de buni. E ca un şmirghel emoţional: încerci să înlături toate avânturile copilului şi să sfârşeşti prin a-i face eul să se dezintegreze şi să dispară. Dacă proprii nostrii părinţi au folosit această abordare , să o recunoaştem şi să o depăşim



  E prea târziu să ne schimbăm trecutul însă putem schimba viitorul făcând ceva în prezent!


Ne concediem părinţii!



Aşa îţi dă ocazia de a schimba orice aspect al vieţii tale, aşa am făcut şi eu când am decis să le dau o pauză în care eu voi hotărî pentru mine şi asta s-a văzut când am lăsat Dreptul baltă după doi ani şi acum m-am apucat de Psihologie, ce aveam de gând să fac din momentul în care m-au trecut transpiratile la examenul de Bacalaureat disciplina Psiho...






















Am învăţat să strâng mizeria produsă emoţional după fiecare vizită oficială pe Tărâmul Tărtăcuţei şi a Peştelui Împuţit, creandu-mi discomfort şi greaţă.........asta până când există dusul RECE!




Pe viitor? Eh :) ..pe viitor e bine să faci să te mulţumeşti pe tine, să îţi fie bine ţie şi prea puţin contează oamenii infectaţi cu venin care alimentează cu energii negative tot producând deşeuri.


  

miercuri, 13 februarie 2013

Un alt articol despre Happy Valentine's Day...



Bărbatul se aseamănă unui vin bun. La început e neprelucrat, asemenea strugurilor şi este treaba unei femei să-l pistoneze şi să-l ţină la întuneric până ce ajunge la maturitate şi ar fi plăcut pentru ea la cină..









     Abordarea unei femei implică riscuri foarte mari, iar majoritatea bărbaţilor au egouri extrem de fragile, din punctul lor de vedere respingerea reprezentând un eşec personal. Dacă este refuzat de o femeie, un bărbat se poate simţi zdrobit. Cu toate acestea, bărbaţii trebuie să se confrunte frecvent cu astfel de forme de respingere, şi experienţa nu îi ajută a depăşi mai lesne refuzul.

 Din această cauză, celor mai mulţi bărbaţi le-ar face plăcere ca femeia să facă primul pas. ( asta însemnând de la subtilităţi până a spune direct, o pistă aici care poate avea şi dezavantaje pentru ea)

  Pentru majoritatea bărbaţilor este greu să rostească cuvântul ,,te iubesc".

  Există şi un clasament al întrebărilor- cele mai proaste adresate bărbaţilor:

 

1. La ce te gândeşti?


Opţiuni:  varianta pentru urechile ei (apoi pt sex): Pur şi simplu mă gândeam la cât de minunată, caldă, grijulie eşti tu draga mea!

varianta lui adevărată: la nimic (fotbal, starletă porno din filmul de aseară, bani, etc)

2. Mă iubeşti? (cea mai tâmpită întrebare)

  Opţiuni: varianta pentru ea : Da! Sunt înnebunit după tine!

varianta lui adevărată: Sigur.....acum putem face sex?

                                     Cine, eu?

                                     Sunt soţul......asta îmi este meseria.

3. Ţi se pare că m-am îngrăşat?


Opţiuni: varianta pentru ea: Sigur că nu! Arăţi perfect!

varianta lui adevărată: Prin comparaţie cu....?

                                    Eşti mai apetisantă plinuţă

                                    Am văzut şi altele mai grase de atât!

                                    Rupi cantaruuuuullll! dă-te jos!

4. Crezi că tipa aia e mai drăguţă decât mine?

Opţiuni: varianta pentru ea: Binenteles că nu!

varianta lui adevărată: Defineşte cuvântul ,,drăguţă,,!






Important e să găsiţi echilibru şi entuziasm în jocul amorului, având în vedere că mâine e Valentine's Day vă urez ........hmm m-am blocat, ce aş putea ura?

pentru domni: mult , mult muuullllt sex din partea partenerei şi o bere cadou

pentru doamne: flori, cină în oraş, complimente, afecţiune, mangaieri......com'on girls: Sex!

sâmbătă, 9 februarie 2013

Femei încarcerate – adevăr şi adevăruri (fragment de studiu – I


Odilon Redon-Flacara (Zeita focului)
Odilon Redon-Flacara (Zeita focului)

Prea femeie/ deloc femeie
În asociere cu detenţia politică, identitatea de gen suferă două modificări majore: ea este fie accentuată, expusă ca o literă stacojie, fie complet ştearsă, redusă la amorf. În primul caz, identitatea feminină este utilizată ca mijloc suplimentar de tortură, căpătând statut de unealtă de coerciţie. Detenţia pune în evidenţă aşa-numitele „condiţionări de gen”: în închisoarea politică, problemele fiziologiei feminine (menstruaţia, sarcina, naşterea sau lăuzia) ajung obstacole insurmontabile, iar specificitatea lor de gen le recomandă torţionarilor zeloşi. Supravieţuitoare ale detenţiei politice comuniste din România susţin că – în aceleaşi condiţii de carceră – este mai greu pentru femei decât pentru bărbaţi să-şi lase copiii acasă sau să nu se poată ocupa de muncile casnice obişnuite. Experienţe particulare precum iubirea homosexuală, rata crescută a abuzurilor sexuale ale gardienilor de ambe sexe pot funcţiona de asemenea drept agenţi de delimitare ai specificităţii detenţiei politice feminine. Pe de altă parte, aceeaşi detenţie poate conduce la ştergerea specificului de gen. Încarcerarea abuzivă este completată de o serie de atacuri menite să depersonalizeze şi să dezumanizeze, indiferent dacă victima este femeie sau bărbat. Este limpede că această a doua valenţă a transformării în deţinut – respectiv ştergerea specificului de gen sub presiunea metodelor de tortură dezumanizantă – prevalează, de vreme ce detenţia politică nu pedepseşte femeile pentru că sunt femei, ci pentru că sunt indivizi umani potenţial căutători de libertate. Cu toate acestea, faptul că – odată deţinute în închisorile politice comuniste – femeile întâlnesc obstacole care lipsesc din experienţa carcerală masculină transformă detenţia politică într-un fenomen care merită atenţia studiilor de gen.
Mărturiile supravieţuitoarelor închisorilor politice din România îmbracă două forme: fie sunt scrise retrospectiv de către înseşi victimele (v. Lena Constante despre anii săi de închisoare sau Aniţa Nandriş-Cudla despre anii deportării în Siberia), fie sunt povestite de către victime, dar înregistrate de către un agent secund (v. cazul mărturiilor Elisabetei Rizea sau Lucreţiei Jurj).
Amintirea şi refuzul vederii
 Anumite aspecte tehnice trebuie luate în calcul: în primul rând, fără excepţii, întreaga literatură a detenţiei, menţionată mai sus, este retrospectivă. Cel mai important agent narativ este, în toate aceste cazuri, amintirea. De aceea, indiferent cât de dureroase sau de atroce sunt amintirile, mărturiile pun în evidenţă o separaţie clară de momentul încarcerării, ca şi cum practica textuală ar crea o zonă-tampon între identitatea victimei torturate şi identitatea martorului care povesteşte, o delimitare absolut necesară între experienţa directă şi confesiunea ei subiectivă. Strategii narative precum anticiparea (rolului unei anumite persoane într-o anumită defăşurare de evenimente), retrospecţia (unor întâmplări din trecut în lumina unei aserţiuni etice sau general umane recente), izbucnirile emotive (vaietele sau plânsul – mai ales în mărturiile orale) funcţionează drept marcatori de distanţă şi fac posibilă rememorarea, iar apoi istorisirea. Încă o dată, în cazul victimelor Gulagului care au reuşit să-şi spună istoria, violenţa şi moartea sunt amânate şi obstaculate, precum şi conţinute psihologic de către victime, prin intermediul acţiunii textuale, al reproducerii oribilului adevăr. O dată în plus, istorisirea intervine în procesul vindecării interioare.
În al doilea rând, are loc o alterare vizibilă a structurii memorialistice obişnuite: majoritatea scrierilor memorialistice – s-a observat – se bazează fundamental pe percepţiile vizuale: corpuri, forme, culori, nuanţe, lumini şi umbre, obiecte şi portrete – acestea sunt rememorate cele dintâi şi cu maxima claritate. Atipic, amintirile din detenţie par să renunţe cu totul la vedere, scriind o cronică a orbilor sau, dacă luăm în calcul interdicţia de a vorbi, o cronică a orbilor muţi, dacă nu chiar una a mutilaţilor: „nu le pot înghiţi. nici măcar nu le pot vedea. Ochii îmi sunt închişi. sub pleoape numai întuneric. Nu mai îmi simt braţele. Nu mai îmi simt picioarele. Mă dizolv…” (Constante 1992:5). Reduse de către agresorii lor la statutul de entităţi subumane, victimele închisorilor politice îşi duc viaţa carcerală bazându-se aproape în exclusivitate pe simţurile alternative: complet închise către lumea exterioară, ele comută pe un alt regim de existenţă, unul thanatic, subpământean, unde pipăitul şi mirosul se dovedesc a fi modalităţile cele mai potrivite de cunoaştere a celulei, iar auzul o adevărată cheie a supravieţuirii: „de la sine, urechile mi se adaptaseră la noua lor funcţie. Nu mă bizuiam decât pe atenţia lor încordată pentru a vedea pe paznicul şef, aşezat pe scaunul lui.” (Constante 1992:35) De asemenea, în locul vorbirii obişnuite, victimele dezvoltă o vorbire ascunsă, inscripţionată mnemotic, care le permite să compună şi să conserve perfect în memorie poveşti, poezii, rugăciuni şi cântece până la revenirea – cât de probabilă? – a simţurilor la funcţionarea lor obişnuită. Această modificare specială a simţurilor explică rememorarea atât de precisă a anilor de detenţie, cu detaliile şi întâmplările unei zile anume, cu diferenţele dintre anii de închisoare, cu oamenii (fie ei deţinuţi sau gardieni) pe care i-au cunoscut sau cu vorbele memorabile care le-au punctat tăcerea carcerală.


Bibliografie:
1992. Constante, Lena. Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. În versiunea românească a autoarei, Bucureşti: Humanitas
1993. Constante, Lena. Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române
1991. Nandriş-Cudla, Aniţa. 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti: Humanitas
1993. Nicolau, Irina and Niţu, Theodor (eds.). Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, consemnată şi editată, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti: Humanitas
2002. Jurju, Cornel and Budeancă, Cosmin (eds.). “Suferinţa nu se dă la fraţi”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj: Editura Dacia, seria “Remember. Literatură şi totalitarism”

joi, 31 ianuarie 2013

Amorul propriu

 Am fost cuprinsă de valul istoriei încât am început să citesc cartea cu interes și nu doar pentru a mai adăuga cutiei mele ceva ..inteligență. Am descoperit asocieri și ramuri care conduc spre o lume a amorului propriu. Natura acestui amor-propriu și a Eu-lui uman este să nu se iubească decât pe sine și să nu se ia în considerare decât pe sine.


Dar ce va face?
    Nu va putea împiedica acel obiect pe care-l iubește să fie plin de defecte și de josnicii, îl vrea mare și el este mic. Vrea să fie fericit se se vede nefericit, vrea să fie perfect și se vede plin de imperfecțiuni, vrea să fie obiectul iubirii și al respectului oamenilor dar nu capătă decât disprețul lor.
 
       Această încurcătură în care se află Eul sau o nedreaptă pasiune : o ură puternică împotriva acestui adevăr care îl copleșește și îl convinge de defectele sale. Ar dori să-l nimicească și neputându-l distruge în sinea lui, îl distruge, pe cât se poate, în cunoașterea lui și în cunoașterea celorlalți. Adică depune toate eforturile pentru a-și ascunde defectele, atât față de alții cât și față de sine și nu suportă să-i fie arătate și nici să-i fie dezvăluite de alții.

        Aversiunea față de adevăr are intensități diferite, dar putem spune că ea există în noi, în toți, într-o anumită măsură, pentru că este inseparabilă de amorul-propriu. Lecturile lui Pascal ne atrag atenția că cu cât urcăm mai sus pe treapta demnităților cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr, pentru că oamenii se tem să-i rănească pe cei a căror afecțiune le este utilă și a căror aversiune este periculoasă. Omul nu este decât o mască, o minciună, ipocrizie și în sine și pentru ceilalți. Nu vrea să i se spună adevărul.

 Rămâne Orgoliul.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Pitagora despre Misterul lui Psyche



 Misterul lui Psyche

Psyche a fost personificarea sufletului uman în mitologia greacă.

Eros și Psyche
Psyche era o tânără vestită pentru frumusetea ei care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei. Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde - spunea oracolul - avea să vină s-o ia de nevastă un monstru înspăimântător. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo, un necunoscut care n-o întâlnea decât noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă, a făcut-o soția sa și stăpâna unor bogății nemăsurate. Psyche a trăit astfel o vreme, fericită. Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit. Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă legământul. Odată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor, cum bănuia, un tânăr nespus de frumos care dormea alături de ea. Zeul Eros - căci acesta are frumosul tânăr - mânios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărând în văzduh. Cuprinsă de disperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui. După multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei. Acolo, zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude până în ziua când, făcându-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

sursa: wikipedia




                        Învățând la istoria psihologiei am dat peste niște repere, povești, incursiuni în lumea lui Pitagora vis a vis de Misterul lui Psyche. Mi-a plăcut cum acest subiect, trecut prin școala pitagoreică, a încercat să evalueze în mod filozofic un subiect interesant.
  Pitagora a inițiat trepte în inițierea sa.


   Prima treaptă: regula tăcerii absolute
 În această etapă începe pregătirea (paraskeie) (cuvânt grecesc), care dura cel puțin doi ani și se putea prelungi până la cinci. Ascultătorii ( akoustikoi) erau supuși în timpul lecțiilor tăcerii absolute. Ei nu aveau dreptul să facă vreo obiecție maeștrilor și nici să comenteze lecțiile.

     Lor li se arată statuia unei femei, acoperită cu un văl lung, cu un deget pus la gură. Ea  era Muza tăcerii. Pitagora  nu credea că tinerii ar fi capabili să înțeleagă originea și sfârșitul lucrurilor. El se gândea cum să dezvolte la elevii săi, înainte de toate, facultatea primordială și superioară a omului: intuiția. El le dezvoltă tinerilor iubirea față de părinți apoi asimila ideea de părinte cu Creatorul (Dumnezeu). În această legătură constă Principiul Misterelor, al doctrinei oculte, și al întregii filosofii. Prima datorie a inițierii era să fie stăpânite patimile. 

 Treapta a doua : purificarea , numele, teogonia
 O zi fericită (ziua de aur) cum spuneau cei din Antichitate, era considerată aceea în care Pitagora îl acceptă pe novice în locuința sa și îl primea în mod solemn în rândul discipolilor. Curtea interioară a locuinței sale era rezervată credincioșilor, de aici și numele de ezoteric(cei dinautru) și exoteric(cei din afară) Principiile sale cuprinse știința misterioasă a numerelor și țelurilor divinei Psyche, personificare a sufletului omenesc.

    Pitagora îi numea pe discipoli matematicieni, pentru că învățatul său începea cu doctrina numerelor. În sanctuarul lui Pitagora erau reprezentate câteva muze care aveau nume ezoterice purtând simboluri specifice. Urania avea astronomia și astrologia, Polimnia avea știința sufletelor din viața de dincolo și arta divinației, Melpomene, cu masca sa tragică, știința vieții și a morții, a reîncarnării. Erau și 3 muze superioare: Caliope, Cleo și Euterpe ce prezidau știința omului sau psihologia cu artele sale corespunzătoare: medicina, magia, morala. Ultimul grup erau Terpsihora, Erato și Thalia, îmbrățișa fizica pământească, știință elementelor, a pietrelor, a plantelor și a animalelor.

 Deci ce este la origine umila Psyche? o suflare care trece, un germen care plutește, o pasăre bătută de vânturi, care emigrează dintr-o viață în altă. Sufletul omenesc.


  Care este locul divinei Psyche în viața pământească? dacă ne-am gândi cât de puțin, nu ne-am putea închipui ceva mai ciudat și mai tragic. De când se trezește, sufletul este încătușat de trup, pe măsură ce el se dezvoltă, simte crescând în el o lumina șovaielnică, ceva nevăzut și imaterial, pe care îl numește spiritul său, conștiința sa.

duminică, 6 ianuarie 2013

Ce sunt produsele organice?

Ieri mă plimbam prin mall cu o prietenă şi la un moment dat am dat peste un magazin cu produse organice, în mare ştiam ce înseamnă organic şi am început să testăm câteva, m-a surprins aroma loţiunilor cât şi scrubul, era aşa....delicios. O să mă reîntorc acolo săptămâna viitoare, vreau să întru în posesia unui produs de acolo, să devin o...Delicioasă.


Dar mai întâi să vedem ce este un produs ,,organic,,:

Ce sunt produsele organice?

Povestea termenului “organic” începe din 1940, când a făcut referire la el Lord Northbourne, în cartea “Look to the Land”. Prima întrebuinţare a acestui termen viza culturile agricole, fermele organice, adică un mod ecologic de face agricultură.

Astăzi, termenul “organic” se referă la toate produsele care nu conţin ingrediente chimice, sintetice.

Adesea termenii “natural”, “bio” şi “organic” sunt confundaţi. Spre lămurire, “bio” sau “organic” se referă la un tip de produs certificat în acest sens de autorităţile statului, produs care nu conţine conservanţi, aditivi sintetici sau substanţe periculoase pentru sănătate, având în conţinut ingrediente ce provin din culturi care nu au folosit îngrăşăminte chimice sau pesticide.

Utilizarea acestor termeni depinde şi de zona geografică. În Anglia, SUA, Canada este preferată noţiunea de produs organic, pe când în Germania este utilizată denumirea de ecologic, iar în Italia, Ungaria, etc., se foloseşte termenul bio.

Ceea ce au în comun aceste produse, fie că le numim organice, bio sau ecologice, este certificarea. Aceasta implică un control strict din partea autorităţilor competente asupra producătorului, procedura fără de care nu poate fi aplicată pe produs siglă care indică certificarea sa, în condiţiile legii. Aşadar, aceste produse sunt verificate, trebuie să respecte nişte standarde stricte, deci sunt cele mai sănătoase şi naturale de pe piaţă.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre multe alte produse care se lăuda cu etichetă de “natural”. Aici discuţia este largă, deoarece se ştie că există destui producători mici sau manufacturi care scot deja pe piaţă produse 100% naturale, dar care nu au forţă financiară de a parcurge drumul birocratic şi costisitor al obţinerii certificărilor necesare.

O altă categorie de produse este cea care conţine ingrediente natural active, fără a avea în conţinut cei mai periculoşi compuşi chimici, deşi pot conţine conservanţi şi alte substanţe sintetice în cantităţi mici.

Cele mai nocive produse sunt acelea care ne iau ochii în majoritatea reclamelor, fiind susţinute de o puternică industrie comercială. În cazul acestor produse vorbim de cea mai mică proporţie, uneori absentă de-a dreptul, de ingrediente naturale. Ironia este că reclamele ni le recomandă că “naturale” şi mulţi oameni se lasă păcăliţi, fără să ştie că preţul acestor produse nu reflecta valoarea conţinutului lor şi eficientă, ci ambalajul, reclamă, marketingul. Spre exemplu, un suc “100% natural”, de pe rafturile magazinelor, nu ar rezista nici două zile astfel, la temperatura camerei, fără să conţină conservanţi. Sucul natural este cel stors din fructe proaspete, care au crescut în ferme sau culturi ecologice. Acest suc începe să-şi piardă valorile nutritive, mineralele şi vitaminele, de îndată ce îl obţinem din storcător, şi rezista doar câteva ore, la frigider, înainte de a se acri. Şi atunci, asta ce ne spune despre sucurile din comerţ?!

Această minciună de marketing, prin care este manipulat cumpărătorul neavizat, este permisă de contextul unor legi care nu au devenit restrictive în ce priveşte libera întrebuinţare a termenului “natural”.