Fiecare zonă a ţării noastre are
tradiţii populare specifice, a căror varietate reflectă multiplele
posibilităţi şi forme de laudă adusă lui Dumnezeu. Unele dintre acestea
au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în
creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată
cu cei care s-au convertit.
Lumânarea
În noaptea de Înviere, credincioşii
care merg la biserică au grijă să vină cu lumânări pentru „a lua
lumină”. Din candela aflată pe Sfânta Masă, preotul aprinde o lumânare,
apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de
luaţi lumina!” Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din
biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata
slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină, Lumina lui Hristos care
luminează tuturor. Aceasta este dusă de fiecare la casa sa. Mulţi
creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea
Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul
în care au un mare necaz în casă. Se poate folosi şi la primirea
Sfintei Împărtăşanii.

Lumânarea este nelipsită la slujbele
bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi
Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că
lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol
important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă
iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu
Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este Lumina (1 Ioan
1,5).
De asemenea, lumânarea care arde este „vie”. Flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet,
încet. Este simbolul jertfei, care
presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine.
Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o
jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea
jertfei.
În acelaşi timp, semn al jertfei curate
pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie
curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai
scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca
răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra
noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel
de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu
întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă
de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de
credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări
din ceară curată.
Mielul pascal
Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în
ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din
carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare
separată de mielul sacrificat cu acest prilej.
Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un
act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul
central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci
a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a
instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan
(aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a
mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu
sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când
moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor
au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea
mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia
egipteană şi începutul unei vieţi în libertate. Mielul trebuia să
fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă.
De ce a fost ales acest animal şi nu
altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi
nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în
parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi –
în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.
Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului
Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De
exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre
junghiere s-a adus…” (Is. 53, 7).
Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel
ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a
scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea
spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă,
creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot
ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei
lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.
Ouăle roşii
Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe
masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi
binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală,
creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a
înviat!”, „Adevărat a înviat!”

Originea colorării ouălor se pierde în
negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la
echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al
echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor
s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.
Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi
Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind
începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.

Tradiţia a păstrat mai multe legende care
leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele
spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de
El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după
ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un
ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în
batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle
acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus”. Nu a
terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit
roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.
Pasca
Pasca este un cozonac special care se
coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele
Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau
dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La
mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini este împodobită cu aluat
împletit.

O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus cu ucenicii Săi prin lume. Poposind
la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste.
Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi
Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi
pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de
grâu, atunci a fost Paştile.
Iepuraşul aducător de ouă

Iepuraşul de Paşti este o inovaţie
recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul
creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii
la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre
avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat
numele acesteia
Paştelui
creştin, devenind Easter. Simbolul iepuraşului aducător de ouă a
fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în
majoritatea ţărilor creştine.
Astăzi, iepuraşul de Paşti are, mai ales,
o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un
fel de Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate”
iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se
zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se
preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care
nu îi şi vindecă de problema esenţială – moartea – pe care, numai
uniţi cu Hristos cel Înviat, o pot depăşi.
Biserica şi Statul serbau împreună Învierea lui Hristos

Potrivit documentelor istorice şi pravilelor vremii – ca de ex.
Matei Basarab cu Pravila de la Govora, din 1640 sau Vasile Lupu cu
Pravila sa apărută la Iaşi, în 1646 – în secolele XVII – XVIII
familiile domnitoare erau cele ce dădeau exemplul cel mai însemnat
pentru păzirea Postului Paştelui. La Curtea Domnească, în post,
ospeţele (mesele festive) erau înlăturate, iar bucătăria domnească
trecea pe mâncăruri de abstinenţă pe toată durata Postului. În acelaşi
timp, domnitorul şi Agia (Poliţia) dădeau porunci straşnice cu privire
la vânzarea de carne la măcelarii pe durata postului. În momentul în
care se putea vinde carne către popor – după terminarea postului –
rigorile impuse erau la fel de mari. Măcelarul ce-ar fi îndrăznit să
vândă carnea mai scump se putea aştepta la diferite pedepse, în mod
gradat.
În acelaşi timp, atât domnia, cât şi
organele orăşeneşti se îngrijeau de pregătirea alaiurilor care aveau
loc de Înviere, dar şi în zilele următoare. Cu două săptămâni înainte
de terminarea Postului Paştelui, slujbaşii domniei alcătuiau ordinea
în care urma să se meargă, fie la Mitropolie, fie la o altă biserică
de frunte a oraşului, la Slujba de Înviere. Alaiul urma să fie
deschis de domn şi familia sa, apoi urmau boierii de diferite ranguri,
negustorii, breslaşii şi poporul de rând a oraşului.
În cartiere, poporul, sub directa
supraveghere a preoţilor de parohii şi îndrumaţi de slujbaşii Agiei
(Poliţia), făcea curăţenie în curţi şi uliţe, văruia casele şi
gardurile, dregea podurile şi săvârşea alte activităţi menite a da o
faţă nouă mahalalelor. Mersul la biserică era o regulă generală, de la
mic la mare, toate acestea desfăşurându-se fără constrângere, ci din
dorinţa întâmpinării Învierii Domnului aşa cum se cuvine pentru
orice român creştin. Pentru tot românul venirea Sărbătorii Învierii
Domnului era cu adevărat un moment de evlavie şi prăznuire.
Păstrând tradiţia şi învăţătura creştină,
Biserica Ortodoxă Română se roagă şi astăzi, la fiecare Sfântă
Liturghie, pentru “cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor
şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste (armata ţării)”
şi asigură asistenţă religioasă prin preoţii din instituţii (spitale,
armată, poliţie, penitenciare). În acest fel, toţi credincioşii,
fie bolnavi, în suferinţă sau în temniţă, se pot bucura de sărbătoarea
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.